Am puţintele cearcăne şi supărarea clocoteşte în mine la foc mic. Spun asta ca să-mi iertaţi micile inadvertenţe şi propoziţiile scurte încheiate cu câte un punct sec, ori tonul încins de om furios. Deci…
În urma neajunsurilor pe care le constat în propria-mi existență, evoluate ceva de anul trecut , întrucât unele îmi depășesc persoana, însă îmi afectează bunul trai, am început să-mi evaluez opțiunile spre soluționare.
O primă variantă, soluție pe termen scurt, ar fi aceea de a nega problemele. Problemele nu există. Perfect! Mama o face cu ușurință...
Buun, o a doua variantă ar consta în inducerea unei stări de hedonism vesel, unde pacienta s-ar îndeletnici cu activități care s-o facă să se simtă bine în propria piele, fără nicio remușcare. Dar vedeți, plăcerea este o creatură vicleană, o cunoaștem doar atunci când o simțim și este de la sine înțeles că vrem mai mult și mai există și acea temută alunecare de la 'ce bine mă simt când' la 'asta mă distruge și nu mă pot opri'. Plus că, în multe instanțe, am împărtășit opinia lui Platon, potrivit căruia plăcerea este cel mai mare instigator al răului. Și asta poate fi evitată, dacă găsim culmile plăcerii în locuri mai particulare, mai idiosincrasice, precum Miruna, care e cuprinsă de o bucurie intensă când privește cruciș de pe un deal luminile orașului, precum Dostoievski, care înainte de atacurile sale recurente de epilepsie trăia senzații scurte de plăcere intensă, pe care o descria ca "un sentiment de fericire imposibil de imaginat într-o stare normală, despre care alți oameni nici n-au habar".
Se cere o fugă din oraș.
