Poticnită în perfectibil, Szuszie doarme și muncește, nu mai iese în oraș ca să doarmă, nu mai face terapie prin shopping și nu mai zâmbește la fel de des.
"Cum așa măi Suz, chiar n-ai undă de bucurie în viață de-ți afișezi fața asta post-dentist?", întreabă moldoveanul preferat.
Ba cum să nu, mă bucur să văd cât muncesc într-o țară care nu mă răsplătește nici măcar printr-o bursă amărâtă, în schimb se dezindustrializează de 2 ani incoace, mă bucur să văd că ne-am prostit școlile intenționat, ignorându-ne istoria, că oricum nu suntem excepționali, nu suntem demni de reținut. Avem studenți și chiar doctoranzi care nu știu să scrie, să gândească critic, să citească ori să articuleze. Părinții nu se revoltă, profesorii nu fac grevă, senatul universității susține mediocritatea. De ce? Vă asigur că gândesc practic și nu-mi vine în fire să iau decizii cu fundament emoțional, mă văd în fața unei alegeri: cred ceea ce-mi este dovedit în mod obiectiv (deși sunt dovezi dezgustătoare), ori sper să mă înșel, închizând ochii și zâmbetul, crescând doza de cafea și ignorând cele transpirate ce mă înconjoară și mă sufocă.
Mă pălmuiește însă dovada. Nu mă îndoiesc că vor exista critici, că nu sunt alții care să fi trecut prin aceleași încercări, poate că sunt naivă chiar. Dar nu mi-a fost niciodată frică să privesc pe cineva în ochi și să-i spun ce cred și ce mă îndreptățește să am aceste convingeri.
